În timpul scurtei vizite în Harleem – şi în mod special în urma vizitei la Molen de Adriaan – am aflat un lucru mai puţin cunoscut despre morile de vânt. Ele fac parte din farmecul peisajului local, aşa cum îl vedem în majoritatea cărţilor poştale şi pliantelor turistice – dar câţi ştiu că acestea erau folosite (nu ştiu dacă se mai practică în prezent) pentru a transmite diverse mesaje, prin poziţionarea elicei morii într-un mod specific?

S-ar putea ca interpretarea să varieze în funcţie de zonă; eu v-o redau aşa cum mi-a fost şi mie povestită de către Leo, bătrânelul simpatic, care a fost ghidul nostru în Molen de Adriaan.

korte rust ~ stăpânul morii lipseşte pentru o perioadă scurtă de timp, 1-2 ore (somnul de după-amiază)

lange rust ~ stăpânul morii lipseşte o perioadă mai îndelungată de timp, 1/2 zi, 1,2 zile

vreugde ~ semnifică bucurie, fericire, motiv de bucurie în familie (căsătorie, naşterea unui copil)

rouw ~ moment de tristeţe, doliu în familie

hakscheef ~ stăpânul morii are nevoie de un meşteşugar pentru a prelucra roata de piatră a morii, folosită la măcinat.

O altă chestie peste care am dat din întâmplare, documentându-mă, a fost cea potrivit căreia – în timpul celui de-al doilea război mondial, rezistenţa olandeză folosea codul morilor de vânt pentru a coordona activităţile militare, chiar sub nasul ocupației germane.

Mult mai băftoşi decât alţii care au fost nevoiţi să lucreze (Bianca), ne-am permis luxul de a dormi până târziu şi recunoaştem pioşi că abia pe la 1 ne-am îndurat să pornim spre centru.

Somaţi fiind de Bianca – citez “Dudes, degeaba sunteţi acum în Amsterdam daca nu mergeţi să vedeţi Amsterdam Sail 2010” – ne-am conformat şi ne-am strecurat în spatele gării Amsterdam Central, să admirăm defilarea ambarcaţiunilor, rafalele de tun şi eleganţa cu care corăbiile îşi tăiau calea printre valuri. Deşi era joi, micul port din spatele gării era neîncăpător; am fost nevoit să stau pe vârfuri pentru a prinde 2-3 cadre decente. Iar eu am 1,96!  Tot evenimentul a culminat cu un splendid foc de artificii, sâmbătă seara. Domnu’ Butuc! Astea le-ai ratat!

Vineri, ne-am promis să fim mai matinali şi ne-am ţinut de cuvânt. Relativ. La 12 eram în Harleem, înaintând pe străduţele umbrite care şerpuiesc spre miezul oraşului. N-am nici cea mai vagă idee care ar fi motivul însă Harleem mă duce cu gândul la muzica reggae şi la jazz (şi ca să vă demonstrez că nu doar eu sunt de această părere – http://www.haarlemjazzstad.nl/).

După ce scapi de traficul din jurul gării şi te afunzi printre străduţele înguste, descoperi o aşezare atât de calmă şi liniştită încât ai impresia că toata lumea a lăsat totul baltă şi s-a dus la somn. Cred că tocmai din acest motiv, mulţi olandezi preferă să locuiască în Harleem iar în timpul săptămânii să facă naveta până în Amsterdam (aprox. 20 min). Genul de aşezare în care mi-ar place să mă ascund, să dispar pentru 3,4 zile, luând cu mine doar un teanc de cărţi şi un borcan de cafea bună. A! uitam. Şi un şezlong.

Aici am vizitat Catedrala St Bavo (St Bavo’s Church/ De Grote of St Bavoverk te Harleem – cum am găsit-o în pliante). Un tur 360° în interiorul catedralei găsiţi aici

- podeaua este formată integral din pietre funerare, cea mai veche datând din sec 15. Mă gândeam: e ca şi cum ai vizita un cimitir, doar că e un cimitir acoperit.

- în fiecare seară, în jurul orei 9, poţi auzi sunetul celor 2 clopote mici (Damiaatjes), o tradiţie începută acum 6 secole, prin se care se avertizau locuitorii de închiderea porţilor oraşului

- şi pentru că am lăsat ce-i mai ‘frumos’ pentru final .. Se pare că biserica adăposteşte numai puţin de 2000 de lilieci. Aceştia s-au adăpostit aici încă din timpul construcţiei catedralei; clericii nu s-au îndurat să îi alunge aşa că i-au lăsat să sălăşluiască în continuare aici. În schimbul unei chirii modice. Glumesc!

Am auzit turişti – “Now I can only imagine where Batman comes to say his prayers”

Bineînţeles că vizita noastră în Harleem nu ar fi putut fi completă fără a vizita atracţia oraşului, moara de vânt de Adriaan (Molen de Adriaan în olandeză).

Turnul morii a fost construit în 1778, pe vechea fundaţie a unui turn defensiv, folosit în antichitate pentru a apăra centrul oraşului. Întovorăşiţi de Leo, un bătrânel tare jovial, cu o pereche de ochelari circulari, ancoraţi în vârful nasului, am fost atraşi într-o scurtă poveste a oraşului Harleem: de la războaiele olandezilor cu spaniolii, din cauza religiei şi a banilor (aici Leo a dat din cap, dezaprobator), până la prezentarea diferitelor tipuri de mori – unele folosite pentru obţinerea tutunului şi a făinei, altele utilizate la secarea zonelor inundate.

Am aflat că Amsterdamul e cu 5 metri sub nivelul mării şi la 7 metri în momentul fluxului.

Din cauza terenului mâlos, clădirile erau construite pe o fundaţie formată din piloni de lemn, de 10-15 metri lungime, pentru a oferi stabilitate. Treptat, odată cu avansul tehnologic, aceştia au fost înlocuiţi firesc, cu cei din beton. Morile de vânt au fost folosite şi la secarea zonelor inundate, împingând apa înapoi spre mare. Dacă înainte dura şi până la 2 ani pentru a seca un lac, în prezent poate dura numai 2-3 săptămâni.

Gata, nu vă mai plictisesc cu detalii tehnice.

A fost un weekend activ şi bine meritat. Urăm succes mai departe domnului Butuc şi recunoaştem sincer că ne va lipsi jovialitatea sa! Să ne mai vizitezi!

Promit să mai revin cu o serie de articole pentru că cele 4 zile nu s-au rezumat numai la atât. Povestim..

Deși mi-a fost recomandat să-l vizitez toamna cred că și începutul de primăvară este o alegere cât se poate de bună. L-am găsit fix când pomii începeau să înflorească, înfrumusețând peisajul cu o nuanță albă rozalie iar orașul își relua forfota, stinsă odată cu venirea iernii.

Baden e orășelul tipic austriac. Dacă ai avut ocazia să faci 2-3 călătorii prin Austria atunci stilul acesta devine inconfundabil ochiului. E genul de orașel brăzdat de străduțe dintr-un capăt într-altul, care treptat se îngustează și iau forma aleilor pavate, șerpuind printre case și dându-și întâlnire în centru; un orășel cu parcele încărcate de flori și îngrădite elegant cu gărdulețe scunde, vopsite în alb, ca de sărbătoare.

Baden-ul îmi aduce aminte de 2 orașe la un loc: de Salzburg și de Melk.

De Salzburg îmi aduc aminte străduțele cu pavaj, care se încâlcesc până în sufletul orașului. Și toată nebunia de terase, măsuțe și scaune scoase și aranjate frumos în soare, în fața restaurantelor și a cafenelelor-cofetării (Kaffee/Konditorei). Deși și Baden-ul roia de turiști și austrieci atrași de prin vecinătăți, era de departe mult mai aerisit și mai liniștit față de Salzburg. Săracul oraș nu are nici o vină. Doar m-am nimerit eu atunci când trebuia să stau la rând ca să traversez strada și să mă împiedic din 10 în 10 metri de figurine cartonate după chipu’ și asemănarea stimabilului Mozart.

De Melk îmi aduce aminte centrul orașului. Deși după primele 20 de minute petrecute aici simți un vibe retro și o atmosferă cel puțin boemă, centrul orașului este buchisit cu magazine luxoase și buticuri de haine scumpe.

Dimineață, aceeași zi, ne mirăm și noi de propria performanță. Ne trezim la 9. Buon giorno prosciutto, parmezan, grisine și cafea! Multă cafea. Doamne cât de dor îmi era de cafeaua la ibric. Luăm rucsacele în spate, coborâm în stradă, afară e soare. Avem nevoie de o hartă. Fiind o săptămână încărcată nu am mai avut timp de căutări pe net așa că improvizăm și ne bazăm pe intuiție. Întrăm într-o tabacherie, cerem o hartă, 7€. În afară de o prezentare foarte detaliată a străzilor nu ne prea folosește. Cum ziceam, avem nevoie de o hartă. Când credem că ne-am pierdut printre stradelele încrucișate, ieșim în spațiu deschis, Piazza Vittorio Veneto. Ciudat. Nu-mi dau seama dacă noi stăm în mijlocul străzii sau mașinile trec prin mijlocul pietonilor. Mă amețesc străzile astea cu sens unic. Dacă la dus iei un tramvai de pe o străduță, la întoarcere același tramvai te va lăsa pe o stradă paralelă celei de pe care ai plecat. Facem dreapta pe Via Po și înaintăm prin pasaj. Ne facem loc printre terase, pasticcerii, buticuri cu haine. Miroase a crustă fierbinte de pannini și a bețișoare parfumate, de pe măsuțele vânzătorilor ambulanți. Marocani, indieni. Îți vând de la bijuterii de argint hand-made, la ochelari de plastic kitsch și Luis Vuittoane de o imitație jalnică. Ne iese în cale o biserică superbă, Chiessa della Santissima Annunziata. Construcția a început undeva în 1648 și ceea ce este de admirat e că au reușit să îi conserve arhitectura destul de bine până astăzi.

Facem un slalom la sacrificiu, prin mulțime și trafic și scăpăm de aglomerație. Piazza Castello. Mai departe Palazzo Madama și Palazzo Reale . La marginea pieței găsim un chioșc bogat în magneți, postere, suveniruri și alte chestii pentru turiștii gură-cască. Găsim și hartă. Grazie! Ne facem plinul de cărți poștale, pentru prieteni și sufletul propriu, tăiem piața în diagonală și căutăm următorul obiectiv. Galleria Subalpina.

va continua ..

sursa foto: stuhleck.com

Pentru rezervări + transport, operațiunea este destul de simplă. Noi am procedat în felul următor: rezervările aici -pachetul de o zi, Bus zum Schnee – Tagesfahrten: transport cu autobuzul dus-întors, ski card inclus. Plecarea se face la 8:00 am, din Erdberg Straße 200a (stația de metrou – U3) (Vienna International Bus Terminal), întorsul la 4:30 pm. Componența lotului: Dani, schior amator, profesionist în devenire (mai aveți ceva de așteptat!), Dorin (amator de senzații tari, visează ski, practică ski, mănâncă ski) plus încă 3 trainee AIESEC din Vienna.

Booon. Ajungem. Următorul pas: închirierea echipamentului. La baza pârtiei există 2 centre de închiriere dacă nu mă înșel. Vă avertizez că durează ceva. Fiind foarte aglomerat (era 9.30 !?) până am cerut o pereche de clăpari, până i-am schimbat (îmi erau mici cei cu mărimea 45 ), până mi-am luat și schiurile, plătit, lăsat carte identitate – garanție, a durat în jur de o oră. Ah, să nu uit. Au și cameră de stocare + vestiar, în cazul în care nu vreți să urcați până în vârf cu rucsacul sau haine în plus. O listă cu prețurile de închiriere găsiți aici. Eu cel puțin, am plătit – clăpari+schiuri+bețe/1zi=28.50€.

Urmează bineînțeles distracția în sine. Să nu îî zicem schiat că mă flatez ) Încercarea de a schia. Nemaipomenită experiență! Durează bineînțeles ceva timp până vă obișnuiți cu senzația de a avea gleznele înțepenite & foarte rigide și de a începe să vă bazați mai mult pe forța genunchilor și echilibru. Nici nu mai țin minte de câte ori am ieșit în decor. Contează să îți găsești o porțiune de pârtie de dificultate scăzută, unde să ai spațiu de manevră, și să începi treptat-treptat să schiezi, până câștigi încredere în tine și siguranță pe propriile picioare. Dorin era atât de fericit, mai avea puțin și levita. Ce mai, era în elementul său. Până mai dădeam o trântă de nămeți, mă ridicam și mă scuturam de zăpadă, el mai dădea un tur de munte. Oamenii în jurul meu pur și simplu vibrau de fericire, bucuroși de vremea extraordinar de faină și de calitatea pârtiei. A meritat! Soare, adrenalină, aer rece curat, munte. Cred că o sa mai încerc experiența asta, cel puțin încă o dată.

poze extraordinare, ca de obicei, facute de Dorin foto slideshow

Închei aici, cu un paragraf à la Mastercard: “Ski card pentru o zi : 25Euro. Închiriere echipament schiat: 28Euro. Gustul unui Almdudler rece, admirând peisajul, la 1300m : PRICELESS!“

quicklinks: Stuhleck webcam, Stuhleck – hartă, vedere panoramică

Highlight-urile scurtei mele calatorii:

• daca la prima vizita in Olanda m-am indragostit de stropwafels, de data aceasta am descoperit Bossche Bolen, o minunatie de prajitura, un fel de puffy cake acoperita cu ciocolata. Nu neg ca e asa de dulce, incat dupa o astfel de tratatie, te zbati undeva la limita dintre constienta si criza diabetica insa cred ca este una din chestiile cele mai gustoase pe care le-am mancat vreodata;
• Rotterdam-ul imi pare mai aerisit si mai putin aglomerat spre deosebire de Amsterdam; Podul Erasmus e superb si o plimbare linistita pe malul raului, printre corabiile ancorate la mal, face minuni la capitolele relaxare si motivatie;
• Rasaritul vazut din avion e magic. Magia se dubleaza daca mai ai si o cafea aburinda la indemana;
• Imi place mult lantul de cafenele Bagels & Beans din Olanda. Interiorul retro si atmosfera confortabila imi amintesc de Sage-ul din fundatie, unde mergeam in fiecare saptamana cu Bianca, cand eram in Iasi;
• Cred ca vorbesc si in numele Simonei cand zic ca urasc scarile tipic olandeze. Cu genul asta de scari miniaturizate si intortocheate ai peste 5o% sanse sa te duci stramb (procentul a rezultat in urma unui calcul statistic atent verificat, avand ca indrumar ceaslovul lui Jaba). Daca luam in calcul ca eu port 44 la pantofi, cred ca sansele mele se maresc semnificativ
• In calitate de pieton pe strazile Amsterdamului ai sanse mult mai mari sa fii luat pe sus de o bicicleta decat de o masina;
• Stadionul echipei Ajax e magistral, lucru oarecum firesc, avand in vedere ca este al doilea stadion in care pasesc dupa cel al Politehnicii din Copou. Ajax este mai mult decat o echipa de fotbal – este un motiv de mandrie, un brand, o forta, o legenda. Scaunele din tribuna oficiala sunt super confortabile (ele pot fi inchiriate pe o perioada de 30 de ani, cu o minima investitie de 50.000 euro).

Bun. Sper ca nu am uitat nimic din ce vroiam sa impartasesc cu voi. Voi reveni in curand cu alte randuri proaspete.

Sa ne citim sanatosi!

Destinatia -  Amsterdam – orasul casutelor de turta dulce, cum imi place sa ii zic : un oras superb, colorat, ospitalier, alert ca un musuroi de furnici (inalte), un oras in care fiecare si-a construit propria poveste. Mi-au placut la nebunie stilul casutelor caramizii, inclinate asupra canalurilor impanzite de corabioare si hidrobiciclete.  Amalgamul de baruri, barulete si buticuri excentrice din Red Light District. Agitatia, suporterii prinsi de aburul alcoolului (si nu numai), cantand cat ii tineau plamanii imnul nemuritor al echipei de suflet, Ajax.

Am mancat stroopwafels pana am ajuns in pragul diabetului Am profitat de vremea inca ingaduitoare de octombrie si am fugit cu Bianca pana in Zandvoort a Zee care are iesire la Marea Nordului. Superb. Ne-a batut un vant crunt si ne-a suflat nisip pana si-n urechi, insa kibellingul cu sos de usturoi a meritat suferinta cu varf si indesat.

Vremea nu s-a lasat nici ea mai prejos. Daca in timpul zilei ne-a tolerat, facand schimb cu soarele din jumatate in jumatate de ora, spre seara si-a reintrat in drepturi si ne-a aratat cat de olandeza poate fi ea, cu picurii ei reci de ploaie si vantul in rafale. Duminica la pranz, cand aveam programat avionul de intoarcere era o vreme atat de calda si de frumoasa afara -  imi venea sa imi calc in picioare biletul de avion, sa il rup marunt si tacticos si sa il las doamnei de la Check-In ca  suvenir.

Ma intorc in octombrie. Inarmat cu geaca de iarna si o pereche sanatoasa de manusi. Cand vom vizita si Rotterdamul si le vom face o vizita si stimabililor Andi si Simona.

Sa ne vedem sanatosi!